Afacerile fiilor lui Eli erau între ceea ce astăzi numim nesimtirea crasa și ipocrizia mizerabila. In 1 Samuel 2, 12 Cuvântul ii prezintă simplu și cuprinzător: ” Fiii lui Eli erau niște oameni rai. Ei nu cunoșteau pe Domnul.”
Ca erau niște nesimțiți, lacomi și hrăpăreți făcea parte dintre păcatele minore, dar nesocotind darurile lui Dumnezeu și curvind cu femeile aflate in slujba la Templu, era de-a dreptul abominabil. Nemulțumirea oamenilor era evidentă iar pericolul pândea aproape: ducerea in rătăcire a poporului, o meteahna veche între evrei și grave repercusiuni sociale și morale. Eli era un om înaintat in vârsta, preot cu interes scăzut pentru treburile și rânduielile de la Templu și un tata fără multă influența ori autoritate asupra fiilor săi ba mai mult, un tata evaziv in luarea măsurilor, nedreptatind pe Dumnezeu in favoarea fiilor. Un cumul de neajunsuri care au favorizat apariția unor fapte reprobabile. Nemulțumirea poporului era îndreptățită. Dumnezeu își face auzita nemulțumirea și ea este comunicată lui Eli prin intermediul unui om sfânt. Decizia lui Dumnezeu a fost cutremurătoare.
Un alt nechibzuit, ciorditor de doi bani, lacom de câștig nemuncit și prost, a fost Ghehazi, nepricopsitul ucenic a lui Elisei. In loc sa se bucure de privilegiul de-a fi învățăcelul celui mai mare prooroc al timpului și de-a utiliza la maximum aceasta calitate, s-a dedat la găinării ca cel mai ordinar dintre hoți. Naaman, era un om puternic și temut.
Bolnav de lepra, la îndemnul unei fetițe israelite, slujnica in casa lui, Naaman purcede sa caute pe proorocul Elisei in Samaria cu scopul de-a încerca bunăvoința marelui om și de-al trata de boala lui. Acest om vine cu încredere. Nu caută un doctor oarecare: caută pe omul lui Dumnezeu! Probabil in sufletul sau, a făcut un legământ cu Domnul. Nu știm. Cert este ca după vizita protocolară la regele Israelului, unde isi expune scrisorile de acreditare și -l face pe acesta da aibă serioase temeri asupra scopului vizitei, Naaman, însoțit de un alai considerabil coboară spre Samaria, ca sa întâlnească pe marele prooroc. Cantitatea de bani, in metale prețioase destinată marelui om ca plata pentru tratament, era impresionanta: mai mult de 400 mii de euro in moneda actuala, fără sa se includă alte articole. Pentru acele timpuri, banii aceia erau suficienți pentru întreținerea armatei țării timp de un an! Înainte de-a deschide gura, Naaman e îndrumat de către un slujitor pentru a realiza un ritual simplu dar ciudat: scăldarea repetata in apele Iordanului. Nemulțumirea demnitarului a fost uriașă. Se aștepta, la alta forma de tratament, la una fizica, experimentata probabil cu alți „medici”, preoți de temple ori vindecători ocazionali dornici de un câștig prosper și ușor. Supărat și deceptionat a fost Naaman! Avea un slujitor isteț însă. Acesta i-a spus: „Ce te costa sa încerci? Dacă ți-ar fi cerut un lucru greu, te-ai fi străduit sa-l faci dar un lucru așa ușor, te face neîncrezător?” Naaman se scaldă încrezător in apa Iordanului și Dumnezeu îl curățește indata. O vindecare deplina, fără cusur, fără urmări și definitiva. Credem ca satisfacția acestui om, a fost enorma și multumirea lui la adresa lui Dumnezeu, s-a tradus in convertire instantanee! Om cu valoare, demnitarul se intoarce sa-i mulțumească omului lui Dumnezeu și sa-și aducă plata pentru facerea de bine. De asta data Elisei, îl primește in locuința lui. Naaman era un om schimbat! Și reclama sa-și dovedească schimbarea. După ce marele om, refuza orice forma de recompensa, Naaman ii cere favorul de-a lua in doua desage pământ din pământul in care credea ca locuiește Dumnezeu, pentru a-l duce in țara sa și astfel sa fie aproape de El, la ora de închinare. Privind teologic, Naaman era familiarizat cu Legea, știa ca Dumnezeul lui Israel e viu, fără chip cunoscut omului dar prezent, atotputernic și demn de venerat. Acel om tare și viteaz ii cere totuși o concesie lui Elisei: sa-i permită sa-l însele pe domnul sau regele Siriei și sa se prefacă la închinarea zeului Rimon, când se afla-n templu impreuna cu acesta. Elisei ii spune: „Du-te in pace!”. Era pacea pe care o dădea Domnul, o pace care rămâne, care vindeca și acopere totul. Era pacea iertării și a mantuirii. Ghehazi, acest personaj lacom, dijmuitor ordinar, mincinos și calic se grăbește sa ajungă din urma alaiul demnitarului. Acel mizerabil, nesocoteste cuvantul proorocului și cere o plata nelegiuita. Soarta lui a fost tragica și binemeritata: lepra ca plata pentru păcatul sau, alungarea de la picioarele marelui om și moartea rușinoasa. Ghehazi rămâne simbolul mutației morale și intelectuale: eretic și prostănac! Poate fi ceva mai rău?
Vremurile de după Revoluție au fost zbuciumate, de mare neliniște socială, de agitație negustorească, eroice pentru unii, de aventura pentru alții și de calicie pentru cei mai mulți. Visul tuturor era de-a „face” bani, dacă s-ar fi putut mulți, nelimitați, de maniera rapida și fără riscuri. Lumea se mișca haotic, brownian, pendulând între Turcia, Austria, Germania care cu haine, covoare și treninguri, care cu mașini uzate ori obiecte casnice folosite. Avea ceva pitoresc și totodata straniu aceasta mișcare de mase, roditoare de mari iluzii și răsunătoare falimentari…Acest aer nou, misterios, atrăgător și veninos a intrat și in Biserica. Era uimitor de văzut cum fratii care înnainte erau croitori, zidari, fierari ori tâmplari, se metamorfozau peste noapte in afaceriști hrăpăreți, negustori sau cămătari cu diploma. In aceasta atmosfera de frenezie financiară, au apărut pastori chibzuiți care, din dorința de-a evita rele mai mari, recomandau ca „afacerile” sa nu se facă între frați ci numai cu cei „de afara”.
Pe la sfârșitul lui ’94 și începutul lui ’95, responsabil cu proaspăta ADRA România era unul numit Viorel D., aparținând Conferinței Muntenia. Studenții de la Cernica îl numeau „ochi umbrosi trist străjuiti de coarne”. Fratele Viorel, era proprietarul unui negoț „sfânt” și prosper montat ca o căpușa lacoma pe bunătatea și bunăvoința donatorilor. Veneau fără oprire camioane și camioane cu ajutoare din Europa și America. In general, îmbrăcăminte, încălțăminte dar și obiecte de uz casnic noi, televizoare color, ceasuri, mărunțișuri etc. Studenți din anii unu si doi erau „rugați” sa ajute la descărcarea și selectarea produselor, sub stricta supraveghere a fratelui responsabil. Blugii, gecile de piele, adidasii, tricourile erau la mare cautare atunci, chiar dacă erau puțin uzate. Ei bine, fratele Viorel o data descărcare și selectate articolele, undeva pe strada Romulus, făcea sa dispară lucrurile de valoare. Le încarca intr-o Dacie și…duse erau!
O, cum mai vroiau acei studenți amărâți de Teologie, o pereche de blugi…ori o cămașă, o pereche de pantofi…Nu li se dădea nimic. Munceau ca niște robi zile la rând la descărcare și selecționare, gratis. Viorel, luat tot ce era mai bun, mai de valoare și le ducea, numai el știa unde. Gurile rele spuneau ca impreuna cu altul, mai mare in funcție, aveau un magazin pe calea Victoriei… Poate ca erau numai zvonuri inventate de rai și invidioși! Cine știe? Cert este ca Viorel, s-a chivernisit. A devenit din rupt in cur, chiabur…Sa fi fost la mijloc, un oarecare negoț cu lucruri in care niște donatori cu suflet, au pus rugăciuni și iluzii? Viorel, Viorel! Cum, nu te ardea inima in tine când refuzai, sa dai câte un pantalon, pe care necăjiții aceia de studenți flamanzi și rău îmbrăcați, ți-l cereau rugându-te fierbinte…?
