SINGURĂTATEA LUI IOV

IOVFara indoiala Cartea lui Iov, este cartea cea mai poética din Vechiul Testament si poate cea mai profunda prin continutul sau umanist, evidentiind puritatea sufleteasca, nobletea si increderea fara margini in Creatorul, a acestui om in fata vicisitudinilor crunte ale vietii in care l-a cufundat vechiul dușman al omenirii: satan. Cunosc trei ocazii, asa cum le relateaza Biblia, in care acesta a intervenit personal in scena, fara intermediari, pentru asigurarea acțiunii: prima data, atunci cand a amagit-o pe Eva in Eden, a doua oara atunci cand a cerut permisiunea lui Dumnezeu de-a se atinge de Iov, iar a treia este pe punctul de-a se produce, atunci cand va imita venirea Domnului Isus, cautand sa insele chiar si pe cei alesi daca va fi cu putinta. Ispitirea Domnului Isus, a fost o acțiune directa a diavolului avand însă o alta dimensiune. „Atingerea” de Iov, a fost totala. La limita suportabilului uman. Suferinta acestui om ramane undeva in zona imaginatiei, a terorii, a spaimelor infinite si a pesimismului cel mai ravasit pentru oricare muritor. Trebuie sa fi existat in viata acestui om deosebit, o identificare absoluta cu gratia divina, o incredere nemasurata in Tatal Ceresc, o contopire totala cu prezenta divina pentru a avea acea tarie, acea forta interioara si fizica necesara, nu numai de-a rezista incercarilor, cat mai ales de-a acepta  fără răzvrătire pedeapsa stiindu-se „fara prihana si curat la suflet” (Iov 1:1). Este fara indoiala simbolul suferitei supreme, dupa cum este fara doar si poate, un mit in  singuratatea luptei sale interioare. Sa ne amintim ca aceasta drama (scrisa in cea mai mare parte in versuri), a fost compusa de Moise, undeva prin pustiul Madian, cu vreo mie cincisute de ani inaite ca Domnul Isus, sa-si inceapa lucrarea pamanteasca si se apreciaza ca faptele narate s-au petrecut prin rasaritul Peninsulei Arabe, cu vreo doua mii de ani inaite ca ele sa fie imortalizate in aceasta colosala opera. Pentru aceasta lui Iov, i-a lipsit cu desavarsire sprijinul, lumina si sfatul Scripturilor, ceea ce il face atat de singular si spectacular in lupta cu durerea lui. Multi medici, au cautat sa puna un diagnostic al boli lui Iov, bazandu-se in simptomele descrise de catre autor. Nu au reusit. A fost o boala, pe care satana a inventat-o special pentru Iov! O boala a carui aspect exterior, a impactat pana la nauceala pe cei trei vizitatori si cu atata putere incat au ramas fara expresie timp de  „sapte zile si sapte nopti…caci vedeau cat de mare ii este durerea” (Iov 2:13). In aceasta drama, ceea ce putem identifica cu certitudine este ca satana acuza pe Dumnezeu de favoritisme importante la adresa lui Iov. Bun cunoscător a lașității naturii umane, satana încearcă strategia ramasagului injust și afirma ca o data închis izvorul binecuvantarile divine, omul revine la starea de nemulțumire, de iresponsabilitate și de frivolitate ordinara. Intr-un cuvânt, omul iubește pe Creatorul sau doar din interes! Dumnezeu, in acelas timp Stapan si Judecator, accepta provocarea satanei inaitea Juratilor Universului adica a tuturor Fiilor Sai si lasa in mana acuzatorului pe martorul Sau credincios Iov.  Este aici dovada cea mai clara a dreptatii absolute: Dumnezeu, nu accepta nici măcar o umbra de îndoiala asupra circumstanței slujirii devotate a robului Sau și aproba încercările dramatice la care-l va supune acuzatorul. Scena capătă atunci conotatii universale. O judecată apriga in care rând pe rând, dar la intervale minime de timp, căci mesagerii veștilor practic se călcau pe călcâie înaintea lui, nenorocirile îl lovesc pe acest om cu sălbăticie. „O, de-ar fi cu putința sa mi se cântărească durerea și sa mi se pună toate nenorocirile in cumpăna, ar fi mai grele ca nisipul marii…” (Iov 6: 2-3) spune Scriptura și nu este nici o exagerare in aceasta. Scrierea afirma ca nici un moment in timpul asimilarii tragediilor „Iov n-a păcătuit deloc și n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu.” (Iov 1:22). După ce toate nenorocirile au trecut și primele dureri au început sa se estompeze, tradarea soției a fost o lovitura neașteptat de grea: „Nevasta-sa i-a zis: „-Tu rămâi neclintit in neprihănirea ta! Blestema pe Dumnezeu și mori!” (Iov 2: 3). Este strigatul unui suflet chinuit, un suflet mutilat, depășit de durere, un suflet neputincios și nepredat lui Dumnezeu. Este aici, rabufnirea de ura a satanei când își da seama ca rămășagul lui începe sa dea semne de labilitate in fata neclintirii lui Iov. Nu cunoaștem dacă soția lui Iov s-a căit vreodată pentru aceste cuvinte. Cert este ca Iov, a iertat-o. A certat-o aspru, dar a iertat-o. „Sfatul” femeii i-a venit ca sarea peste rana. Credea ca situația complicata in care se afla era împărtășita cu ea in toate aspectele. Iov, rămâne singur. Boala îl macină. E dureroasa și repugnanta. Incertitudinea ii secatuieste sufletul. E apăsătoare și sfredelitoare. Se știe nevinovat in fata Cerului și a oamenilor… Sosirea celor trei „prieteni”, intempestiva și suspecta, vine sa-i accentueze senzația de vina neștiuta. Nu simte alinare. Nu se așteapta la nimic condescendent din partea lor. Rând pe rând Elifaz, Bildad și Tofar după zile de meditație personală in care au asimilat starea deplorabila a lui Iov, cu mult mai mizerabila decât si-ar fi putut imagina fiecare dintre ei, au început sa-i prezinte debilitățile morale pe care, in acceptiunea lor, bietul om, s-ar fi făcut vinovat. Nu este aceasta o reuniune amiabila. Cei trei „prieteni” sunt acuzatori de principii. Găsesc ca ceea ce e general valabil pentru om, se poate aplica in cazul lui Iov. Este aceasta ideea unuia care-l inspira pe Elifaz și pentru care da mărturie: „Un duh a trecut pe lângă mine…Tot parul mi s-a zbârlit ca ariciul…Un chip cu o înfățișare necunoscuta era înaintea ochilor mei. Și am auzit un glas care șoptea încetișor: „Fiva omul fără vina înaintea lui Dumnezeu? Fiva el curat înaintea Celui ce la făcut?” (Iov 4: 15-17). Nimic mai clar! Îndoiala este semănată. Prejudecata exista și se aplica. Iov se apăra. Ba mai mult, are tăria de-a le arunca in fata: „Căci voi sunteți  niște făuritori de minciuni, sunteți cu toții niște doctori de nimic” (Iov 13: 4). Reuniunea devine tensionata. Cei trei n- au venit pentru o buna cauza, e evident. Provoacă, incita și defăimează. Pescari in ape tulburi! După tradarea femeii, apăsarea  „prietenilor” e o provocare la o lupta disperata pentru apărarea integrității morale. Iov, rămâne singur in încercarea lui: „Numai pentru el simte durere in trupul lui, numai pentru el simte întristare in sufletul lui.” (Iov 14: 22). Iov își întemeiază apărarea pe încrederea nemăsurata in Atotputernicul consecutiv cu  lupta dialectica cu potrivnicii („prietenii”) săi. In aceasta confruntare, Iov puțin câte puțin distruge argumentarea celor trei și își etalează puritatea sufleteasca. El e singur. Dumnezeu privește, Fiii Săi privesc, satana spumega. Viermii ii mișuna pe sub piele. Il doare trupul. Ii sângerează sufletul. Își dorește moartea și ea nu vine…Suferința insuportabila îl epuizează. Vrea odihna nopții dar patul ii da spaime. Caută siguranța zilei dar răul îl copleșește! Este invinuit de lucruri îngrozitoare. „Prietenii”, îl chinuiesc cu sadism. Nici o vorba de imbărbătare. Numai acuze. Iov, argumentează și susține nevinovația sa cu multă înțelepciune: ” Pentru ce dar îmi dați mângâieri deșarte? Ce mai rămâne din răspunsurile voastre decât viclenie?” (Iov 21:34). Din nou Elifaz din Teman, se face ecoul stăpânului îndoielilor și seamănă sămânță vinei: „Dacă ești fără prihana, are Cel Atotputernic vreun folos? Și dacă trăiești fără vina, ce câștiga El?” (Iov 22:3). Acest pesimism bolnavicios e contrariu nazuintei lui Iov. El stie, ca dreptatea lui își va straluci neprihanirea inaintea Atotputernicului. Continua susținându-și nevinovația. Faptul ca Dumnezeu își aduce aminte, in opinia lui, de greșeli pe care le-a făcut fără voie in tinerețe, îl nelinișteste nespus de mult. Ar vrea sa se dezvinovățească, sa intre in „judecată” cu Atotputernicul. Aici intervine Elihu, tânăr și impetuos. Reparate reproșuri celor trei „prieteni” ai lui Iov, pentru putinatatea înțelepciunii și pentru faptul ca au încercat sa găsească greșeli acolo unde nu erau.  Elihu este o persoana aparte care se introduce in scena. Este un înger. Un mesager al Cerului, apărătorul lui Iov și a dreptății divine: „…Așteaptă puțin și voi urma, căci mai am încă de vorbit pentru Dumnezeu. Îmi voi lua temeiurile de departe și voi dovedi dreptatea Ziditorului meu.” (Iov 36, 2:3) Dumnezeu, intervine. Se descrie pe sine ca maxim cunoscător a tuturor tainelor, maxim ziditor și maxim judecător. Neprihănirea și dreptatea Lui sunt absolute. Omul nu poate cuprinde infinitul si perfecțiunea Sa. Dumnezeu, iubește omul cu pasiunea Părintelui. Deși ii spune lui Elifaz: „…Mania Mea S-a aprins împotriva ta și împotriva celor doi prieteni ai tai pentru ca n-ați vorbit așa de drept de Mine cum a vorbit robul Meu Iov.”, in dragostea Sa pentru om, pregătește poarta de ieșire din pedeapsa. Dumnezeu, mustra și pedepsește dar iubește și iartă! Aici, e măreția și plinătatea dumnezeirii! Iov, devine mediator pentru „prietenii” săi și le salvează viața. Iov a suferit, a plâns, a îndurat fără murmur, a trecut singur prin valea umbrei morții intr-un extraordinar timp de strâmtorare, s-a încrezut in Salvatorul Sau și Dumnezeu l-a sfintit. Iov reprezintă tot ceea ce vrem noi sa fim, mai puțin suferintele lui. Iov, este credinciosul de rasa pura, cuceritor al Cerului, fiu a lui Dumnezeu.

Autor: Sorin Bubau

Pescar și pescar de oameni pentru Patria de Sus, scriitor, poet și eseist religios, teolog autodidact, deconspirator a lucrării celui rău, luptător cu mine însumi, îndatorat cu Isus Hristos.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s